titlu

“N-am uitat nimic, din toate cate ne-a fost dat sa le traim pe-aci…am trait cu vrute si nevrute, si-am murit cate putin cu fiecare zi.
[…] simt un fel de abur de lumina, care parc-ar vrea si parca nu sa umbreasca partea mea de vina, care-a fost…care e si-acu…”

Cu versuri din Tudor Gheorghe si parfum de asfintit punctez un moment aparte al vietii mele.
Cu ceva timp in urma s-a incheiat faza a doua de jurizare a “Premiilor in Educatie”, incheindu-se totodata si “participarea “ mea la acest eveniment. O alta initiativa laudabila a Fundatiei Dinu Patriciu, pentru care tin sa ii felicit.
In ceea ce ma priveste a fost o experienta interesanta, din punct de vedere al autocunoasterii, al bilantului ultimului an de liceu pe care l-am savarsit cu aceasta ocazie.
La granita dintre liceu si facultate, punct de cotitura al vietii oricui, zic eu, am realizat bilantul celor 4 ani de liceu, am tras linie si am constatat ca mai mult de jumatate din timpul acesta s-a dus fara a fi marcat de vreo utilitate, in ultimii 2 ani am reusit insa sa iau parte la 8 proiecte europene cu Tinerii secolului XXI (www.ts21.ro), o olimpiada nationala, am scris pentru un ziar, am vorbit pentru un radio, am participat la un concurs de oratorie, si ca sa inchei cumva sirul laudelor, ideea ar fi urmatoarea: celor care au dat poate din intamplare peste acest blog si citesc ceea ce eu constat acum, un singur sfat : nu lasati nici o clipa sa treaca nefructificata, nu lasati nici o secunda sa treaca in zadar, sunt atatea oportunitati pe lumea asta incat e chiar pacat sa le ratati…
Nu pot si nu vreau sa ascund urma de tristete care ma apasa pentru faptul ca n-am ajuns in “finala”, dar totodata, shit happens, si asta-I viata, naspa, da’ trece…
Stii senzatia aceea pe care o ai atunci cand treci pe langa o femeie frumoasa, in graba, undeva pe o strada ingusta, abatut in gandurile tale monotone si deprimante, asteptand parca in reverie sa fii trezit…si-apoi…si-apoi simti parfumul ei ce-ti electrocuteaza simturile, si pana sa apuci sa te dezmeticesti…ea se pierde in multime. Te simti de parca ai fi impartit cu ea inceputurile lumii…si totusi nu-I vei stii niciodata numele…
Paradoxal, nu??? Asa-I si cu succesul…